* doi adulţi şi patru copii locuiesc la marginea pădurii * venitul lunar al familei este de 400-500 de lei * cel mai mic dintre copii, în vârstă de trei ani, este bolnav * fraţii lui mai mari nu au fost niciodată la şcoală
Pentru o familie formată din şase suflete, patru copii şi doi adulţi, fiecare zi care trece reprezintă o luptă câştigată pentru supravieţuire. Rareori se întâmplă să adune mai mult decât le este necesar pentru o zi şi atunci cumpără medicamente pentru cel mai mic dintre copii, Denis, care este mai bolnăvicios de felul lui, şi câte ceva pentru locuinţa lor.
Povestea familiei Dediu este una tristă. Singura lor avere este casa din lut şi buşteni pe care şi-au clădit-o singuri, vara trecută, şi un căluţ cu ajutorul căruia câştigă atât cât să-şi asigure hrana. De câţiva ani trăiesc la capătul satului Bâtca Doamnei, la margine pădurii. Cei mai mici dintre membrii familiei - Denis în vârstă de 3 ani, Carmen de 8 ani, Marius în vârstă de 9 ani şi Florin care nu demult a împlinit 10 ani - se bucură ori de câte ori cineva le trec pargul locuinţei lor sărăcăcioase. Detalii precum forma şi culoarea maşinii care opreşte lângă casa lor sunt pentru ei foarte importante pentru că, de multe ori, în acest fel reuşesc să-şi dea seama cine a venit la ei cu mult înainte ca respectiva persoană să coboare din maşină. Pentru ei, e ca un joc ca, o ghicitoare. Doar cei care vin pentru prima dată la ei reuşesc să-i încurce pe cei mici. "Am văzut maşina, dar nu am ştiut a cui este. Nu aţi mai fost pe aici, aşa e?", mă întâmpină Marius. Într-adevăr era pentru prima dată când mă aflam în acel loc. Un spaţiu desprins de civilizaţie. Locuinţa lor formată dintr-o singură cameră este din lut şi buşteni. "Abia vara trecută am reuşit să o ridicăm. Acum e bine, avem un acoperiş deasupra capului. Înainte am avut un adăpost impovizat din cartoane şi folii de plastic. Cu patru-cinci ani în urmă am stat la Văleni, la socrii mei. Doar că la scurt timp după ce soacra mea a murit, socrul şi-a adus altă femeie şi de atunci au început neînţelegerile. Ne-au alungat şi atunci am venit aici, la marginea pădurii. Soţul meu, Mihai, munceşte la pădure. Cu căluţul pe care-l avem mai ajută pe unul, pe altul să care lemne. Eu stau cu cei mici, le fac de mâncare. Avem norc că ne mai ajută lumea din sat. Cu faină, ulei. Mai trec pe la noi şi călugării de la Schitul Bahrin şi ne mai dau produse. La pădure, soţul meu primeşte câte 150 de lei la o săptămână-două. Depine cât are de lucru. Uneori nici banii aştia nu-i ia. Mai avem alocaţiile copiilor, atât. În total, patru-cinci sute de lei pe lună. Mai merg la magazin să cumpăr Pampers, griş şi ce mai avem nevoie. Uneori am banii să plătesc, alteori iau pe datorie. Până nu demult aveam 3.000 de lei datorie. Acum mai avem vreo 1.100, cred. Toţi bani pe care-i câştigă soţul mei acum trebuie să-i dăm la magzin", spune Geta Dediu.
În camera pe care cu greu au construit-o, au trei paturi, un dulap, o masă mică şi o sobă cu plită folosită pentru încălzire şi pentru a face mâncare. Nu au mai reuşit să pună şi duşumea, aşa că pe jos, peste lut, au pus câteva covoare şi preşuri primite de la cei care nu au mai avut nevoie de ele. Nu au curent electric, aşa că atunci când se întunecă afară, aprind lampa.
Denis, cel mai mic dintre copii, nu-şi scapă mama din privire. E slab, palid, dar are încă puterea să zâmbească. "Am stat internată cu el la Iaşi. Mi-au spus că are leucemie", ne explică mama lui. Îmi arată un bilet de ieşire din spital pentru a mă convinge că nu minte. Diagnostiul principal: trombocitoză. Alături de acestea sunt alte câteva, printre care şi anemie. Cu toate acestea, cel mic nu urmează niciun tratament. "Copiii nu sunt înscrişi la niciun medic de familie. Cine să-i ia? Dacă se simt rău mă duc cu ei la Pediatrie", adaugă Geta Dediu.
În afară de aceşti patru copii, Geta şi Mihai Dediu mai au doi copii. Pe Elena, care are 19 ani şi pe Gavril, de 17 ani. Stau în altă casă, aproape de schit. Fata e măritată, dar acum soţul ei este la închisoare. Gavril mai munceşte prin sat, pentru a-şi câştiga existenţa.
Din păcate, niciunul dintre copiii familiei Dediu nu merge la şcoală. Deşi au vârsta la care au trebui să facă compuneri, ei nici măcare nu cunosc literele. "Nu i-am dat la şcoală pentru că nu avem bani. Plus că şcoala e departe, în oraş, şi zilnic ar trebui să le dăm bani pentru transport, iar de aici până la cea mai apropiată staţie e foarte mult de mers", a mai spus femeia.
Pentru Mihai şi Geta Dediu ar fi o realizare dacă ar putea să-şi facă acte. Buletinele lor au expirat şi nu le pot reînnoi pentru că nu au o locuinţă cu acte în regulă, o adresă de domiciliu. Din această cauză nu primesc nici ajutor social. Cât despre posibilitata de a obţine o locuinţă socială nici nu poate fi vorba, atâta timp cât nu au acte.
Cea mai mare dorinţă a Getei Dediu este să lucreze. "Mulţumesc lui Dumnezeu, lumea ne-a ajutat cu haine că am dulapul plin. Cred că dacă aş lucra aş putea să-i ajut altfel pe copii. Aş chema-o pe fata cea mare să mai stea cu ei şi eu m-aş duce la lucru. Pe de altă parte mă gândesc că am 41 de ani şi poate că ar fi mai greu. Înainte am fost femeie de serviciu", spune cu amărăciune Geta Dediu.
Acum cei mici râd şi se joacă cu jucările primite de la oamenii cărora li s-a făcut milă de ei. Sunt însă neajutoraţi, iar din cauză că nu ştiu nici măcar să scrie şi să citească riscă să fie respinşi de societate.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu